adu-mi o așchie de cruce
din lemnul copacului
pe care umbrele îl hăituiesc
în dansul lor nepotolit

s-au răsfirat zorile și tu
ai rămas treaz

peste poduri pașii trec în
cadența unui nimic pe care nimeni
nu-l lasă să moară
îl lasă să trăiască
în costumul acela zdrențuit și
păsările îl dor de câte ori
sculptorul ia dalta în mâinile noduroase
și le transformă pe toate
în statui mărunte

apoi le lasă să-și rotunjească
formele în ploile orașului

pe străzi numai cuburile de piatră
mai rezistă indiferenței oamenii poartă măști
și în toate scenariile zâmbesc blând

totuși umbrele
continuă să hăituiască acel copac
în dansul lor

și filele cărților se smulg singure
căutând autorul

crește în tine frica de a fi
și lași pe asfaltul găurit viața cheile
și firele de iarbă pe care
le strângi în fiecare zi
așteptând natura să crească

au rădăcini, copile, au rădăcini...
și cuburile, tată?
și cuburile, puiule, și ele

Anne Marie Bejliu, 24 septembrie 2016