sunt acel nimeni
care răsfiră amintirile fiecăruia
și ale nimănui

între timp toate tâmplele ard
supa de gânduri e gata

servesc la masa
cu o mie de picioare și
nici o farfurie nu se așterne

toți își țin lingurile în mâini
și gurile închise
privesc undeva aiurea

în golul dintre ei și în cel
dintre tava cu supa tâmplelor
obosite

câte cuvinte pentru o cină
a nimicului servit de toți
și de nimeni
mereu seara
sau undeva între prânz
și seară

într-un amurg bolnăvicios
înfrigurat
de toamnă de iarnă
și pe deasupra
încins de vară

cineva spune că
a înflorit liliacul și mărul
acum

câtă fericire
poate exista în natură!
câtă, Doamne?

Anne Marie Bejliu, 25 septembrie 2016