N-am nimic de adulmecat.
Pielea mi-e aspră, vinișoarele duc războiul acesta neînțeles al plecărilor. Te caut precum gândul care pornește într-o viteză a luminii, terifiat de sângele lui. O dată te-am cunoscut și de atunci te tot am
chiar dacă cerul se închide în fiecare noapte.

Nimic din ceea ce-i lumesc nu va trece peste marginile memoriei.

Mi-e dor de inima mea.
Viața m-a rupt ca pe-o pâine caldă și acum mă mestecă.
Mi-e dor să iubesc cu mâinile zidind cercuri de întâlnire. Dar eu, un biet suflet care gonește înlăuntrul singurătății
nu mă pot desprinde de culoarea unui iubit absent. Nu pot înota fără să-mi pierd capul.
Nu pot iubi fără să las
copacii să se ofilească într-o ploaie măruntă
în amintirea verii care m-a stins.

Am întunericul aproape când adorm.
Așa te aștept.