de câte ori și-a rupt moartea dinții în zâmbetul meu fals
mai știi
cum mă escaladau privirile tale
mă otrăveau
resemnată sub veșmântul caraghios al irișilor
disprețul
speranța
iluzia aroganței îmbătătoare de sine
emanau un miros greu
ca cel dinainte de facerea lumii
când pământul era pustiu și gol
iar duhul nu se juca deasupra apelor
curățate de facere
vino
așează-te lângă mine
voi scrie și despre tine
după ce-mi voi fi afundat degetul într-o rană nouă
iar dacă la rândul tău vrei să mă răsfoiești
nu-mi mai răstălmăci vorbele
oprește-te doar la ceea ce simți
atingându-mă