el se arunca mereu în marea beznă
cu toate brațele ridica maldărele de frunze
umplea butoaiele cu nimic
apoi legăna oamenii printre arcuirile viței de vie

tata ridica furtunul de ploi
și făcea vinul când dulce când aspru
inspira aromele apoi cânta și râdea
cu feciorii din plinul horelor

culorile îl înveleau în tandrețe
el le mângâia tainele

tata era un mister uriaș
ca un urs de care toți se sperie
și spun că e o fiară nebună sau înnebunită
de răul oamenilor

tata mângâia roua gândului
și copila știa să guste nectarul zâmbetului
din priviri

el se arunca mereu în lumina florilor
și umplea amforele fricii
cu bucurie

cânta printre lemnele copacilor tăiați
iar ei, copacii,
răsăreau în privirile copilei
ca niște cărți cu brațe

miriapozi ai verdelui
ramurile și le lăsau ca într-un leagăn simplu
pe care
tata îl împingea
până când feciorii s-au făcut trei
și au crescut

tata îi iubește în toate poveștile
pe care nimeni nu a știut să le rostească
în plină flacără
ca într-un dans al liniștii
așa cum el le spunea cântând

Anne Marie Bejliu, 14 octombrie 2016