*
privit de jos, dealul se desfășura blând
împânzit de copacii care-și uitaseră toamna
parcă-nadins aruncată, de sus, printre cruci
o imensă nepăsare, un picior pus pe gâtul
alb și lung al potecii ce-și desfăcea apoi brațele
pentru-a odihni nesfârșit ochii închiși sub pământuri

o legănare sub ploaia măruntă, sub picuri reci sau sub lacrimi
în clipa aceea se-amestecă toate, cum viața și moartea
se țin strâns îmbrățișate în același suflet
cum șarpele negru al zilei picură-n noi otravă și bucurie
celebrând, înșirați, saltul ritmic al pieptului

**
învățăm să privim - o redescoperire a lumii -
frunțile noastre se-apleacă și strâng
cuvintele dinlăuntru, desfăcute în cercuri
care se sparg și iar se deschid
mai ample
doar buzele tac, o amuțire vremelnică
când ochii se-ascultă și brațul tău mă cuprinde
parcă niciodată mai blând, mai aproape


***
aruncă acest sâmbure
tot ce-i strâns în el nu e nici viață, nici moarte
e doar crezul nostru târziu și amar
că am găsit înțelesul
că știm cine suntem
că învelișul lui e un măr perfect ce strălucește în soare

gonește din mine disperarea și spaima

oprește-acest tremur

dar nu-mi opri
respirarea