Peste oraș se lasă un amurg tomnatic
Peisajul mă face inert, sunt static
Îl admir cu același zâmbet trist, antic
Moartea naturii, amară toamnă, mi-te-a făcut un anotimp antipatic.

De pe pod admir frunzele, colorând apa
În orizont, dealuri, săturate de tine
La cât ești de rece, mă mir că inima-n tine nu crapă
Oare ce-n viață, încă te ține?

Parcuri pustiite
Iresponsabilă, te ascunzi după norii înfumurați
Eu ca și tine m-ascund după cuvinte,
De melancolie fiind apăsați.

Că ne simțim sfârșitul aproape
Și ne răcim cu fiecare clipă trecută,
Tu-mi vei închide a mele pleoape,
Iar liniștea va redeveni...tăcută.