e toamnă, ni s-au desfrunzit cuvintele
a rămas ramul verbului nud
timpul își sărută tălpile
a șchiopăta înspre iarnă
ni s-au inflamat ganglionii ploilor
frigul e bonus
cioplirea chipului de hârtie
e-n adulații de cerneală
înalț această biserică de verb cu
genunchii dezveliți către rugă
în icoană ești tu
iar popa bisericii mele
e un gând lenos, strălucind în ape de somn
desfigurat puțin de rațiune

îmi conduc pe ultimul drum liberul arbitru și
mă dau ție să-mi fii voință
să te cerți cu amarul în locul meu
șarpele va veni ademenit de păcatul
unui vis ce l-am avut despre
pământul raiurilor mele

mușc din tine femeie mărul
păcatul acesta se va defecta într-o zi în așternuturi
atunci vom dormi neîmbrățișați spate în spate
povara iubirii
nu vom avea cu ce duce
pe drumul ce va prinde a se bifurca
în delirul despărțirii