ca o dâră de timp
în sfoara determinării
am simțit șarpele îndoielii tăind
cu foarfecele destinului
zborul pescărușului

și atunci

am lăsat din mine visarea
prea adâncă
pentru a-mi fi mai aproape
de poarta cetății metaforelor
pe care le văd cum curg
de câte ori palma o aștern
spre cer deschisă
în ruga mereu cea dintâi

peste mine cad literele Lui
și atunci devin închipuire
în închipuirea Domnului
sau poate certitudinea
acelui punct uriaș
aparținând infinitului
către care tinde întregul

împărțind gândirii umane
covrigii idealurilor neatinse
nicicând
decât în zborul prin
casele vagon prin care
demonii fugăresc neîncetat
sufletele rătăcite
în căutarea sinelui
ființelor primare

acele ovaluri din valuri
crescând
spre un țărm al nimănui
nicicând

pentru că Dumnezeu
pentru mine
este acel punct din care
plecăm toți apoi
ne întoarcem
pentru a-i reumple brațele
amforei existenței
pe care voit sau nu
a creat-o

Anne Marie Bejliu, 30 octombrie 2016