Noi puteam fi cel mai frumos cântec.
M-ai alungat din inima ta. Și de-atunci
partitura îmi părea goală,
cântecul nu mai lua trup de poveste.
Te-am chemat, întâi, pe tonuri joase,
sunetele se prindeau într-un dans lent,
adormeau în surdină,
se lipeau într-un conglomerat de iluzii.
Apoi am vrut să te chem pe sunete înalte,
prea înalte. Strigătul s-a oprit într-un geamăt mut.
Temnicerul închisorii din trup îmi zicea:
- Șezi blând! Inima ta nu poate să plece de-aici.
Lumile se vor goli de cântec
odată cu revărsarea apelor.
În pauzele de tăcere,
se vor lipi doar afișe cu avertismentul:
„Nu deranja somnul sunetului dintâi!”
Dar știam că nu acela era sunetul lipsă. Cel absent
se lipise de inima ta. Și nu puteam să mor,
până inima mea nu se-ntorcea în inima ta,
printre gratii să plutească, ușor ca un vis,
reîntregind partitura.