au coborât sfinții din înalturi
și s-au așezat alături de Zamolxe
în Kogaion,
dincolo de curgerea timpului
Focul cel Viu era Veșnic,
și odată cu venirea Marelui Lup Alb
plinul, ne umplea golul făpturii,
iar fiul omului aprindea
focuri pe dealuri
în cinstea Marelui Preot
și al Marelui Lup Alb,
între tunet și lumină
se revărsau umbrele celor plecați,
muntele era înconjurat
de sus și până jos de ruguri de foc,
în interiorul lui
cei prezenți la sfat
aprindeau smirnă și tămâie
și afumau sorerele spre apus
cu stingerea zilei,
un copac din apropierea tempului,
cel mai semeț copac
avea rădăcinile împletite
cu zenitul
la talpa muntelui,
un firicel de apă se furișa
dimineață de dimineață
să aducă răcoare
acelui copac
care dădea viață muntelui,
taina omului era ca și fulgerul
care brăzdează universul
și despică pământul
până la rădăcini,
și pământul se înroșea și rodea,
fiul omului adăpa pământul
și pământul da roade
pentru om și fiul lui,
pământul care a fost cândva sterp
acum dădea roade
datorită fiului omului,
iar Zamolxe în Kogaion
se ruga pentru om
și fiul lui,
omul atunci s-a dus în junglă,
a chemat la el toate animalele
ca să le hrănească,
apoi, a strigat păsările din înalturi
și le-a dat grăunțe,
s-a dus la ape și a hrănit
viețuitoarele adâncurilor,
iar Zamolxe a mulțumit omului
și fiului acestuia
și s-a rugat pentru el,
iar omul
a plantat pomi fructiferi,
a semănat grâu
și a crescut dobitoace,
omul și fiul lui au avut de toate,
au avut îndestulat.