nimeni nu mai locuiește în oglindă,
nu mai e suficient aer, nu mai e suficientă lumină,
ceea ce reflectă
e o amintire despre tine, când te simțeai o planetă
gata să fugă de pe orbită,
atât erai de stingher

îți imaginezi o poartă la care tot bați, nu e nimeni să îți răspundă,
să te întâmpine, o, vino, bezmeticule, nervii tăi șuieră,
sunt șerpi dansatori,
așteaptă să fie secționați, vor zbura spre niciunde, ca păsările lipsite de echilibru,
poți urla aici în voie,
asta faci, te sufoci exasperant de încet,
e forma prin care încerci să te pedepsești,
nimeni nu te aude

te încurajezi: e timpul să o iau de la capăt,
ferestrele toate dau numai spre interior în logica ta lipsită de logică,
acolo unde tu nu ai loc,
unde te simți rătăcit,
te refugiezi la îmbinarea dintre ziduri,
la colț e locul tău, etanș, minuscul, copleșitor,
pune-mi mâna pe inimă, hai, pune-mi mâna pe inimă,
habar nu ai că îngerii se nasc atunci când femeile sunt sărutate pe umeri

vino și vezi:
cum fug lucrurile
unele de altele,
își caută alt suflet care să le cuprindă forma,
cum se transformă oamenii,
își doresc alte trupuri, lipsite de teamă, de așteptare, de neputință,
cum pleacă până și timpul,
singurul care poate supraviețui morții,
nici tu nu ești,
dar vino și vezi
cum plec din mine,
cel din oglindă,
fără să-mi iau
rămas-bun