nu întârzii prea mult nicăieri nici în mine
nu odihnesc infinitul decât o clipită
frâng pâinea sacră
din stomacurile tuturor hrănesc atât cât se poate
și cât își permite fiecare
să digere constelații

sufletul topește culoarea în creuzetul pielii
atingerea de aer să nu mă doară

pe sărut cianotic iuda și-a cusut buzunarele iertării
ora închiderii orizontului cu sârg îi licitează
venele
fără să mai plusați și voi
zidurile îi strâng mănușa de timp juruit
scutură blesteme în pătrarele clipei
pretutindeni oglinzi
și gheare de flăcări scurmă fântânile ochilor
restul de veșnicie
nu-i acoperă nici gleznele
cangrenate în regrete fără obiect și substanță

înconjurat de ruine legat de sârma ghimpată a cărnii
unde să mai plece în pelerinaj

tâmpla arsă a dizidenței nu-i mai arată decât deșertul
călăul nu-l înspăimântă
câtă vreme satârul îi toacă oasele de milenii
și el tot rătăcește negăsindu-se întreg
în moarte
(cât îi lipsesc brațele ei verzi și răcoroase)
precum vieții nu-i poate plăti tribut nici măcar o pulsație

ceea ce e și ceea ce poate deveni
face echilibristică de milenii pe lama de bisturiu a respirației
alegerea ne aparține și fără duhul destinului

smerită deschid corolele eului pentru încă o aventură
îmi prind în fibulă de carne tunica de magie
și cobor nevăzută pe masă

pâinea sacră v-așteaptă

numai iuda țipă fără glas din pleoapă
aveți grijă pe cine mâncați