pot merge oricât
tălpile dor oricum iar viața taie fire de ață întruna
parcă vrea să împodobesc permanent brazi
uneori ața este verde și o aleg culeg
de pe toate răspântiile

nu mai știu dacă a culege cere oprire
sau se poate face din mers
poate că da poate că nu oricum
mă aplec și simt tălpile cum
își pierd echilibrul printre căutări

uneori caut punctele de inserție ale
cuvântului dintâi cu toate celelalte cuvinte
prea rostite
pe el nu mai îndrăznesc să-l ating doare
și cana de ceai se răstoarnă
miroase a iasomie

nu mă calmez
învăț numai să tac și chiar tac

tu de ce mai rostești numele meu și mai ales
de ce îmi tot scrii pe ziduri alte cuvinte
printre care tălpile unuia dor și strigă la mine
până când
îi simt izbitura sub sânul stâng
ca o cădere a păsării gând
cu aripile larg deschise

prietenie ar fi sau ce mai știu eu. mă las
în Voia Domnului
și
merg înainte

tălpile dor
arsura aceea îmi place
pentru că par vie
tot mai vie
când
merg
oricât

Anne Marie Bejliu, 19 noiembrie 2016