Meandre 40- Spre Praga

La ora șapte Mihai era gata deja. A mai verificat o dată integritatea vaselor de cristal roșu pe care dorea să le vândă la Praga. În sacul de spate, pe lângă sticlărie, Mihai mai avea zece cutii cu pateu de ficat și doisprezece cu sardele în ulei, a apreciat că merele fiind suficient de multe vor ajunge așa că a închis sacul liniștit.
Matei se vedea pe geamul pensiunii cum începuse să care bagajele. Cu discreție, Mihai a ieșit cu sacul de spate și geanta de voiaj în mâini. Familia lui Matei era în plină emoție a plecării, stare care i s-a transmis și lui Mihai.
-Hai, domnule, să pui bagajul.
-Sărutmâinile, doamnelor! Bună dimineața, domnule! Le așez imediat.
Într-o laterală a portbagajului era un loc ceva mai liber și Mihai a reușit să-și pună tot bagajul, păstrând asupra lui aparatul de fotografiat, harta și țigările.
Călătorii au întors spatele la Gyor și șoseaua a început să se deruleze ca o bandă de magnetofon. Foșnetul mașinii germane și stabilitatea ei îi dădeau lui Mihai o stare de liniște și confort. În partea dreaptă se zăreau în depărtare zăvoaiele de pe malul Dunării, zăvoaie ale căror culori căpătau reflexe galbene, roșiatice, iar pe alocuri își arătau goliciunea unor arbori grăbiți să intre în iarnă. Un cârd de gâște se ridica deasupra apelor care se împodobeau cu un abur discret.
Pe măsură ce se apropiau de granița cu Austria traficul devenea din ce în ce mai intens.
Mai era o mică distanță și Mihai privea harta care îi arăta că mai este puțin până la Bratislava.
Apropierea de malurile Dunării l-a determinat să ia brusc hotărârea de a coborî la Bratislava.
-Domnule Matei, te superi dacă am să te rog să mă lași la Bratislava?
-Nu este nici o supărare dar bine că mi-ai spus ca să o luăm prin oraș, să nu o mai luăm pe centură.
Mihai era gata să renunțe la hotărâre ca să nu deranjeze, dar Matei a continuat:
-Și așa am vrea să ne oprim puțin în centru, să mâncăm, să cumpărăm câte ceva, să ...privim spre Viena...
La granița cu Cehoslovacia doar au încetinit mersul și grănicerii i-au salutat făcându-le semne prietenoase și să continue drumul. Ștampilele de intrare în Cehoslovacia le-au primit rapid și au continuat drumul.
Imediat cum a trecut granița, Matei a părăsit drumul european și după un viraj la dreapta au pătruns pe un drum ceva mai îngust dar la fel de bun, paralel cu Dunărea, mai aproape. Lunca inundabilă ajungea până aproape de drum dându-le o senzație stranie pentru că drumul, față de nivelul luncii se afla la o înălțime de 12-14 metri. Strada care se numea parcă Viedenska, s-a intersectat cu un drum ceva mai larg ce ducea spre Dunăre. La intersecție, un restaurant cochet cu motel, se ridica prin vegetația ce devenise galben-arămie. Mihai a coborât și a luat-o pe jos spre Dunăre. De la pensiunea aceea bărbatul a cumpărat câteva chifle, ceva cașcaval, un cârnat și și-a continuat drumul. Dunărea se întindea măreață iar malul era împânzit de stuf și sălcii. Mihai a luat-o pe un drumeag ce ducea la un ansamblu de construcții ușoare ce indicau că acolo era un punct de acostare al unor vapoare sau bacuri. După ce a trecut un pod mic ce trecea peste un canal de desecări Mihai a coborât o cărare spre apă. Un gol în stuf, terenul mai bătătorit, niște resturi de momeală de pe jos indicau că acolo se pescuise. Cele două lansete au primit momeala, una cașcaval, cealaltă cârnat, iar Mihai s-a așezat pe extensia sacului de spate ce forma un scaun.
Aspectul canalului adiacent i-a adus în memorie lui Mihai canalele de la Prundu. Adierea de toamnă târzie purta un vag iz e zăpadă....
Budana uriașă cu capacitate de două mii de litri ce străjuia intrarea la birou, directorul de IAS...
-Ce-i minunea asta , șefule?
-Domn director, budană dată la casare de la vecinii din deal, de la ferma viticolă. O am plină cu apă și am ceva pește în ea.
-Ce pește ai, mă?
-Moș Dilă, adu scara bre, să facem o ciorbă de pește, ceva.
Bătrânul paznic a adus o scară care urca până la buza bazinului. Cu un minciog pe măsură, bătrânul a căutat pe fundul butoiului.
-Dom director, vă dăm ceva la pachet?
-Ce ai moșule acolo?
-Crap, plătică, somotel, caras...
-Scoate moșule un crap, să văd ce ai acolo.
Moșul a scos un crăpcean la 2-3 kg și pe lângă el câțiva carași. A coborât pe escară și a pus peștii într-o găleată ducându-i la mașina directorului.
-Băi, Poloboc-strigă moșul la șofer- ia coboară și ia găleata asta, da să mi-o aduci goală!...
Vârful elastic al lansetei a tremurat curbându-se puternic. Un crap de aproape două kilograme s-a lăsat cu greu adus la mal. Mihai și-a strâns sculele și cu crapul prins de opercule s-a îndreptat către pensiunea de la intersecție. Soarele trecuse de amiază.
Un ospătar i s-a adresat într-o limbă slavă asemănătoare rusei, salutânu-l..
Mihai l-a întrebat în rusă dacă este departe Praga.
Pescarul a oferit peștele gazdei cerând în schimb ceva de mâncare.
O friptură cu garnitură de cartofi natur și o salată au fost rezultatul trocului.
Gândul că ar putea ajunge la Praga în acea seară l-a determinat să-și ia la revedere de la gazde și să iasă la șosea. Plăcuța neagră a apărut din sac, autostopistul a scris Praha și a așteptat. O mașină roșie cu o polițistă la volan a oprit.
După semnul că poate urca, Mihai și-a așezat bagajele în prtbagaj, a urcat lângă polițistă, și-a pus centura și a început să se gândească la orașul de aur.
Sunetul discret al muzicii suprapus peste torsul mtorului l-au cufundat pe Mihai într-un somn fără vise.
-Pane! Pane!
Mihai a deschis ochii buimac. Noaptea era iluminată de lămpile de la intrarea în oraș.
Apelativele repetate ale doamnei l-au readus în lumea reală. A înțeles cu greu că polițista îl întreba unde dorește să ajungă
-În centru, domnișoară!
-Aha, centrum!
Mașina a oprit iar Mihai a întrebat:
-Wie viel ?
-Nichts. Kein Geld .
Mihai a scos un măr frumosdin sac și l-a oferit polițistei.
Hotelul Zlata Husa își arăta firma îmbietoare deasupra geamurilor imense ce dezvăluiau barul de lângă recepție.
-Guten Abend. Willst du ein billiges Zimmer .
Recepționerul a cerut pașaprtul și i-a înmânat lui Mihai o cheie de care era atârnată o piesă de lemn de forma unei lacrimi.