mamă
dumneata ești mama mea, ești chiar mama, asta le spun noptaticilor care se joacă
de-a cuțitul și de-a pumnul încleștat pe degetele tale firave/ unde strâng de pe-acum sângele tău
cu un rânjet, ca să îl însămânțeze la dânșii în brazdă/împreună cu aurul lor
zornăind de doisprezece talanți/de doisprezece oase de-ale tale
amestecate cu bani
mamă
lasă că aprindem noi lumini împreună cu Domnul
undeva către soare-răsare unde soarele numai răsare și nu își ține
niciodată
lacrima-n ochi/adică să se umple (cum pățesc pământurile) de apă, de albii și râuri
iubitul meu mă ținea undeva în apropiere de răsărituri de apă curată
și tu nu știai
tata îmi înflorea, desigur, toate florile de purpură din coșul de nuiele
iar ele se făceau atât de roșii, și de plângătoare, și de întunecate și triste
așa ca ochii tăi, mamă
citindu-mi tălpile cu care am tot călcat/și-am urlat
tot umblând
anume cu tălpile acestea (câteva, mamă)
încă mergând, rătăcind,
ca niște tălpi de copii descălțați și-n pribegie
lângă picioarele mele încrucișate, foarte uimite de aranjarea cea acră a rănilor
care-i tot nasc
pe cărarea aceasta călcând

din dumneata m-am născut într-un pârg
pentru că pântecul tău m-a născut
dragă mamă


28.11.2016