Sunt prigonit de semeni și de soartă,
Mi-aștept însingurat și trist sorocul,
Zadarnic bat cu plânsu-n marea poartă
A cerului și îmi blestem norocul;
ÎI pizmuiesc pe cei bogați în vise,
Cei plini de-amici și cei ce au de toate.
Ferice, chiar de-n juru-mi Paradis e,
Să mai ajungă sufletu-mi nu poate.
Gândind la tine, însă, din mormântul
De căinare ies și-ntors la viață
Ridic spre ceruri, mulțumindu-ți, cântul,
Precum o ciocârlie-n dimineață.
Reamintindu-ți dragostea-nțelegi
C-averea ți-este vrednică de regi!

Sonnet XCVII by William Shakespeare

When in disgrace with fortune and men's eyes
I all alone beweep my outcast state,
And trouble deaf heaven with my bootless cries,
And look upon myself, and curse my fate,
Wishing me like to one more rich in hope,
Featured like him, like him with friends possessed,
Desiring this man's art, and that man's scope,
With what I most enjoy contented least;
Yet in these thoughts my self almost despising,
Haply I think on thee, and then my state,
Like to the lark at break of day arising
From sullen earth, sings hymns at heaven's gate;
For thy sweet love remembered such wealth brings
That then I scorn to change my state with kings.