când se furișează între ei
abia se mai îngăduie
trec târșâind pământul
unul pe lângă altul
până la banca din drum
unde moțăie pe câte un gând firav
îi mai trezește ori un chiot
ori vreun bună ziua
din goana bicicletei
trupul devine greu pe măsură ce
sufletul iese câte un pic
să se vadă cu Dumnezeu
singurul care
șterge neputința cu buretele
se alătură doar la masă
când sorb în pace și înțelegere
ciorba cea de toate bătrânețile
apoi unul dintre ei pleacă
pe negândite cu lumânarea
vieții lui drum deschis
veșnicia
cel care rămâne frământă
colaci de singurătate
târșâitul în doi
ce bun era
până la poartă drumul părea lung
măcar te întorceai la cineva
acum te întorci cu spatele la singurătate
dar ea e pe toate părțile