animăluț speriat
viața se prinde în zidurile dintre orașe
ne privim din albul ochilor
parcă
aceeași jivină se strecoară fără știrea noastră
ne spune
cât de mult semănăm
ce se cade și ce nu
unde va trebui să fim mâine pe vremea aceasta

și totuși
rădăcini fac explozie prin asfalt
o lună își plimbă ovalul prin venele soarelui

n-am mai trecut de mult prin grădină
cine i-a udat singurătățile?
cine a-ntors omul cu spatele la trecere?
cine a pus semințele în văzul luminii
departe de apăsarea ucigașă?!

palmele devin semne de întrebare
se adâncesc în neliniștile trupului
în loc de euharistie se-mpărtășesc din frică
oameni coboară

și Tu, Doamne, rămâi culoarea aceea dureroasă pe care
din ce în ce mai greu o ghicesc
nu vreau să Te pierd!

te faci că nu tremuri
îți acoperi pământul
cu naivitatea prizonierului în Poveste
„îți amintești? purtai turquoise și o inimă de vrăbiuță!”

nu te aud

a îmbătrânit până și ursulețul din tablou deși nu-mi amintesc
să fi existat vreodată
în realitate...