I.
era un om care mirosea a frunze.
era altul care mânca multe frunze.
era alt om care ardea frunzele toamna.
era altcineva care le mătura pe pământul dintre copacii desfrunziți.
era altul care le aduna în saci de plastic pentru administrarea ecologică a vieții.

mai era și unul care fuma, adulmeca, picta, colecționa în ierbare frunze verzi care nu îngălbeneau dacă erau între filele unei cărți sau chiar între filele jurnalului său din tinerețe. strivea sub tălpi frunzele uscate pe drum.

el rupea și frunze pe jumătate vii, pe jumătate moarte și încerca să privească soarele prin ele, soarele acela ca o explozie de suflet a lui Dumnezeu, atras de femeie și totuși rece pe pământul gol. era prea târziu. soarele se stinge și transpare greu printr-o frunză care începe să moară. chiar și la microscop.

II.

despre frunze s-au scris multe tratate, rețete și pur și simplu s-au scris vieți de oameni cu dorul frunzei. chiar și cântece din frunză.

era și un om pe nume Eminescu care spunea că pădurile întinereau ca orice lucru care moare încet sau că erau cetăți supuse ruinei și ele.

tot el spunea că viitorul și trecutul se pot întoarce ca o filă, că trec unul într-altul, prin urmare, ca o frunză în vânt, ele se luptă să cadă, când cu fața, când cu dosul.
poetul a fost și el un om ca toate frunzele și apoi ca una singură și apoi iar ca toate celelalte.

III.
nu credeam că și frunzele, cu mintea lor de frunză, se pot sinucide.
o fecioară pângărită și-a încălțat patofii negri și uzi de lacrimi din nou.
până și cele necăzătoare (stele sau lună sori sau pământ ) și frunzele în culorile văzute ochiului, uneori pier