Tata? Mă mai gândesc din când în când la el,
cu un soi de blândețe obidită.
Orfanul, ce a făcut atâta război și atâta cărămidă
să aibă ziditorul din ce mă zămisli…
Că uneori, îmi vine să rup o bucată de cer
cât pentru o copăiță, în care să-i frământ lutul.
N-aș schimba nimic, nimic. L-aș face la fel. Da la fel!
Mama? O mai visez din când în când,
ca pe o stea fumegândă la umbra unui flutur.
De ce nu lebădă sau floare, de ce nu porumbel pe cruce?
Când vreau să adorm, mă mângâi pe ombilic
ca și cum aș fi pierdut cea mai mare parte din mine.
Și mă agăț cu ghearele de cordonul nevăzut
ca de poalele în care îmi ascundeam fața
de fiecare dată când nu voiam să fiu văzut că plâng.
Dar ajunge, prea mult, mult prea mult despre mama!
Când ea era așa de… de pioasă și de puțină.
Rali… O apăsare continuă, continuă, continuă.
Un compresor ce îmi face sufletul foiță de țigară!
Pe care, târșindu-mi destinul după mine ca pe tranșeea
în care-mi implodează viitorul, merg mai departe.
În fiecare zi tai câte o bucățică mică, mică, tot mai mică…
cât pentru un chiștoc de viață.