nu mai știu dacă albul halat
ori promisiunea mea infantilă
era reală ori întrecea minciuna
din scalda lui Nică
ori tata trasa mereu granițe între culori
așa, dintr-un dat al lui
doar doar voi zice
da!
da tată! când voi fi mare
vreau să fiu doctor

așa îl făceam să mă lase în pace
să-și pună halatul în care
doar eu îl puteam înțelege
acel albastru în care speranța
nu e agonică
pe care dacă-l schimbi pari la fel
iar bunătatea nu are nevoie de chirurgie.

până când tată! prea mult alb și iluzie
cine să taie durerea celor care
iluzoriu mai încearcă să vindece suflete frânte
cât de nule sunt acele culori din interior
a acelor ce poartă halate pătate de urmele
celor ce își frâng frica prin disperare.

m-am ținut de promisiune tată,
tămăduiesc lume, și nimeni nu simte
lipsa vreunui halat, fie și el albastru.