mă voi închide și eu într-o zi într-un turn al tăcerii
apropiații mă vor privi ca pe un hoit
vor pune un popă să-mi citească stâlpii
vor face cruci și vor bate mătănii
neștiind că sunt acolo că-i văd
cum biciuiți de spaima trecerii în neant
pierduți în simțire-s de tot

nu din orgoliu sau milă n-am să le spun
că niciodată nu m-am simțit mai bine
ca acum eliberat de povara de țărnă
că pot să umblu nestingherit prin timpi
prin tot universul făr-a mă teme
și că voi reveni la ei cu un zâmbet c-un gând
că-n inima lor cât li-e trăirea voi fi
prezent aparent fără formă...

când gura pământului largă de unu pe doi și ceva
lacomă mă va înghiți ca balastrul în mare zvârlit
vor plânge dar în adânc vor zice că-i bine
uite tu și mort parcă e viu bine că nu s-a-mpuțit...

într-o altă dimensiune în alt univers
purificați prin moarte cine știe
ne-om reîntâlni iubito plecato în zona pustie
uitând de tot ce-a fost rău ce-a fost bine
și-om relua încă o dată într-un nou început
viața noastră în doi... cine știe...

a treia zi ar fi fost ziua ta
voi săruta doar o cruce de lemn
și tu ai să știi că lumânarea ce arde-n zăpadă sunt eu...