când odihnim setea de noi într-un genunchi sidefat
de lună în rotunjire
îmi spui iubito că extrag poemele din recifuri
odată cu spiritul apelor
de-aceea capătă miros a sare stelară
când le-ntind la uscat
pe vertebrele mele
ca și vorbele rămase nemiruite în scorburi de seară
fonemele mele sunt aspre
precum furtunile ursitei ce mi-au mușcat sălbatic
orbitele zilelor
și mi-au vandalizat brațele

știu prea bine darurile comune nu s-asortau landelor din pupile
și-aveau umbra prea largă

asumat
cu toate rebeliunile mustind sub scrâșnetul roții destinului
drumurile oaselor mi se desfundară
până deveniră impracticabile până și pentru păsări

stoic
nu-mi rămânea decât să convoc zeii
la o judecată cu tunete
(fulgerele oricum intrau benevol la pachet)

sătul să nu mi se răspundă revoltelor lepăd în tinda memoriei
sulfurice tunici (oricum ardeau năprasnic glandele sudoripare ale cărnii)
și gol strivesc în tendonul ascunselor ruguri
miriapodic
iluzii

stereotipul veșniciei scorojește culoarea din clipă
este concluzia certă care-mi pudrează epiderma efemerului
după ce cobor tot mai rar din piroane

cianotic
bifez un timp prea îngust și-l urc pe titanic este mica mea răutate
ca răspuns pentru pâinea pipărată a vieții
pe care mi-o îndeasă-n laringe
fără să-i pese de
urletu-mi mut

nu mai cred în văzduhuri balsamice și în vetre care topesc dragonii din vene

fantast arhivar
doar în tine mai sting arareori setea de litere
când coborâm într-un staccato angelic
în genunea iubirii

ca niște ecouri flămânde numele
ne părăsesc
vâslind voioase împrejurul legendei

tu știi iubito arcadia nu mai corespunde vederii noastre
panoramice