În fiecare zi, norul tău argintiu
este tot mai sus.
Norul meu, cenușiu, sub umbra ta,
coboară lin, încărcat cu aripi desperecheate,
polen de spini și cenușa păcatelor,
adunate din visele cu vulcani acum stinși.
Încă ne mai zărim între distanțe
și chiar mă ridici când vântul tristeții
mă agață de un gând cu țepi
care îmi sgârâie liniștea.
Am trecut împreună prin furtuni
și ai fulgerat spre mine,
apoi ne-am plouat lacrimile
lângă curcubeul iertării.
Eu sunt tot mai aproape
de seceta care mă atrage legiuit,
care îmi vrea și ultima picătură.
N-ai să te superi dacă
îți voi lăsa o narcisă
crescută în mine
de care să te îngrijești?