lepădându-mi sfânta mizantropie
cad în morbul iubirii de tine
iarna rodește zăpezi colosale
iubesc a fi om
ci nu tăcere
clipa
suie-n dulcele eminescian ce
picura în sânge din perfuzia cu zgomote
topitul aer micșora
distanțele până la respirații
și-un cinșpe din prima lună
suia în ochii noștri
trista combustie prin cuvinte

azi
târnăcoape izbesc în poezie
scoțând aurul acela din carte,
dându-l spre folosire privirii,
pe acolo pe unde intră deobicei
împrejurul;
lăuntrul coace semințe de emoții,
eminescul