Lumina pâlpâie în inima pietrelor înghețate fără să se crape,
vin zăpezile nordului cu vânt și ger,
cu furie ne-ncearcă răbdarea ascunsă-n obișnuința nepăsării.

Cel ce iese-n față este dat la o parte
ca zăpada de pe străzile orașului aglomerat de neliniști,
frumusețea este în peisajul din depărtările albe.

Stau la pândă corbi hrăpăreți,
duhul iernii scoate abur din gurile puse pe fapte viclene,
ni se strecoară-n gânduri așteptarea altor întâmplări.

Omul nevinovat este vinovat și că există,
nimeni nu-l apără dacă n-o face singur fără remușcări,
nu se plânge de crucea pe care o duce pe umeri
ca pe un arbore cu rădăcinile-n aer.

Trăiește într-o temere pe care nu și-o poate înlătura,
a pătruns până la os,
o simte și-n ziua învierii când se deschid cerurile,
cuvintele au gustul sărat de lacrimă
și jertfa o vede ca o cale spre rai
la care așteaptă la un rând prea lung și renunță.