E o liniște nebună în tot,
o moarte care nu e a mea, dar care încearcă
să stea prin preajmă,
foarte posibil, din plictiseală.

Cel mai frumos lucru
pe care l-am văzut la o moarte,
din punct de vedere
sociouman, nu lingvistic
(fiindcă aici moartea nu este decât un antonim
al iubirii)
e felul în care bea ceai,
cu picioarele goale,
îmbrăcată într-un pulovăr mai vechi
de-al meu,
așezată pe scaun
ca un om adevărat și împăcat cu tot
ce i se întâmplă, deși
mulți se vaietă, se chinuie, rup din propria carne
de frica ei, eu îi zic
de multe ori, moarteo, n-ai tu mie
ce să-mi dai sau să-mi iei,

iar ea, tăcută și resemnată,
ca de obicei,
se ridică și pleacă și-atunci mă gândesc
că doar își căuta și ea o prietenă.




* „Și ca răsplată – vă vorbesc ca unor copii ai mei – lărgiți-vă și voi.” (2 Corinteni 6:13)