Au rămas urmele tăcerii în oasele vântului,
munții stau și ei încremeniți și privesc
vulturii cum se agită deasupra,
pădurile alunecă de pe coamele lor
spre apele pâraielor înspumate
care se năpustesc peste pereții de piatră.

Odată cu ele mă zbat
să cobor pe cărările de sub frunzișul bogat
unde nici soarele nu pătrunde.

Îndoi ramuri verzi
și caut o frunză din care să cânt,
păsările ascultă mirate notele înalte
și numără clipele de reverie
nemaiauzite-n pădure.