în iarna asta
oamenii merg mai mult cu capetele-n jos
nu-și pierd echilibrul
nu se plâng de vertij
nici de vreun monde à l’envers
poartă trunchiuri cilindrice
ecuații ale luminii
un fel de dâre ale copilăriei smerite

oamenii stau mai mult cu capetele-n jos și nu
nu e doar o figură de stil
nici imaginea horror
așa simt mai bine rănile
cum e să fii pământ
să ții doldora trecerile zguduirile
fiecare abandon
intrarea definitivă în trupuri

în iarna asta
oamenii par a se recunoaște mai greu nu
nu s-au înrăit
au nevoie doar să se-ajungă din urmă
să-și atingă numele
să poată mai apoi să-și rupă întunericul
ca pe-o haină învechită

în iarna asta
oamenii au renunțat la cuvinte
se-ntorc înainte de Babel
găzduiesc în rădăcini cuiburi de păsări
somnul viu al sfinților cu oase fărâmițate și veșnice
se închipuie bătrâni-bătrâni
nu se sperie
acolo sus de tot sunt îngeri care
le împrumută aripa-lipsă
moartea vine de regulă ca un cerșetor bun
pleacă aproape de bunăvoie