mai demult treceau prin mine anotimpuri de mătase, pajiștea mănoasă înverzea sub cerul albastru;

revederea era încă în mine la mijlocul spațiului meu rupt din timp, a culorilor văzute prin ochii mei, la mijlocul spectrului luminii, față în față cu lumea verde și albastră prin convenție și îmi aminteam pentru prima oară lucruri muritoare precum cuvîntul vorbit din aproape în aproape, vocală care curge pînă la stăvilarul consoanei sale;

toate fugeau de la mine precum lumina fuge cînd întîlnește oglinda, precum păcatul atingerii fuge cînd se sărută crucea, precum apa fuge din locul unde cade o piatră și numai timpul părea spirală învîrtejind tot ce trece,

tot în afara sufletului prin care încă trecea vînt.

era o vreme cînd toate pulsau tare, gata să spargă barierele, și apoi barierele erau ridicate tot mai aproape, pînă cînd inima lupta tot mai greu;

sînt inimă prin palme, inimă prin gînduri, inimă prin toate cîte sînt,
toate în afara sufletului prin care încă trece vînt.