Timpul roșea pe o motocicletă plecată. Caii mei prindeau aripi
lipiți pe marginea copacilor de scoarța artezienelor. Un gând îmi coboara din ghidon
pleca de la mine
rămânea gol
plângea
așteptând dragostea căminului. Berbecii lovesc porțile,
înfrânți de stăpâni, gardieni,
oale cu fierturi peste ziduri,
lături cu greață. Zbor cu peste 60 km/h în gol cu urma mea de melc prin lume, grăbit către a-l găsi pe nimeni.
Berbecii rup porțile lacrimilor,
mă vedeți în grabă,
copaci amuțiți. Un gând coboară,
mirat de arteziene; se joacă
cu aripile,
strânge fulgii de cal
presărați pe autostradă ca o zăpadă bătătorită
și aderentă
care ne cară pe spinarea cerului
celor ce păzesc cetatea.