De câte ori am fost, crezând că sînt
Mai mult decât o palmă de pământ,
M-am dezlipit, subtil, de neamul meu
Și mi-am făcut din sânge curcubeu,
Să se hrănească bolta mai apoi
Cu tot cuvântul argăsit în noi.

De câte ori mă simt mai mic c-un cot,
Iau din viață argintiul tot
Și mi-l adaug, neschimbat, în nori,
Cu-n ochi nemărginit să mă omori,
Cum ai făcut-o primăveri la rând,
Ascunsă-n raza Soarelui flămând.

Și dacă iarăși voi risca la greu
E pentru că din albul serii beu
Ce-a mai rămas lumină în priviri.
Iar de voi plânge-n anii mei subțiri,
Să nu mă lași vieții fără glas,
Ci doar să-mi iei din timp ce-a mai rămas.