Ghiocei și suflete

Eram prin pădure,
călcam apăsat frunzele,
multe și uscate,
de Dumnezeu acolo aruncate,
printre copacii viguroși,
falnici și frumoși.
Căutam ghiocei,
prima mea tentativă,
școlărească inițiativă,
pentru învățătoare,
să fie mai înțelegătoare.
Deodată,...
unul mi-a ieșit în cale,
mic, firav,
privind spre soare,
reușise să strapungă,
frunzele moarte să învingă,
dându-și energia toată,
la lumină să răzbată.
Brusc,
m-am simțit ciudt
și de griji înconjurat,
în ce lume am intrat?...
Nu știam ce să mai fac,
pe unde o să mai calc?...
Sub orice frunză
putea fi un ghiocel,
fără a vrea, fără a ști,
aș fi putut călca pe el!...

Așa este și în viață,
suflete firave,
ce le-avem în față,
am putea călca pe ele,
fără minte,
fiindcă nu mai privim
deloc în jos,
ci doar în sus și înainte.