Plopii au fost cândva călugări
care se rugau neîncetat pentru noi,
să ne atingem mai des, să ne privim mai mult. Și mai mult.
Și stelele toate tremurau somnoroase pentru dragostea noastră
în care se înfiripa ura.

Publicitate.

Ea îl așteaptă cu fierbătorul electric în priză.
Tocmai a făcut o baie și i-a trimis un mesaj și o poză.
Aburii cafelei se întrepătrund cu aburii abdomenului
și ies pe hornul centralei. (Poate vrei să-l atingi.)
Își strânge halatul verde pe corp,
visând o piscină cu fundul țesut de stele marine.
El îi răspunde:

.................

Spațiul dintre cuvinte trebuie mereu umplut cu ceva.
Te caut ca pe o galaxie necunoscută se spune acum
Femeia-verde-cu-iarba-în-gură.

Celcarevine, se spune, e mereu celcarepleacă. Și plecând, numaivine,
înainte deasosi.

Atunci să tăcem? Suntem atunci
ca stelele fixe?
Ne îndepărtăm stând, pur și simplu, ne apropiem
de un altul?
Doar privind înapoi, strălucim tot acolo,
în același punct dintre eu și tu,
până ne ia dracul
la numărat.

Dar, asta e poezie pentru o păpușică de plastic
ce repetă într-una hi5
Când poezia e de fapt un blestem,
care l-a fericit pe Mihai.
Când poeții risipesc incertitudine,
peste ceea ce este și
“cu nepăsare ei privesc la toate
efemeridele ce trec în vale.”