Septembrie cu drumuri de-aramă în pădure, cu-ntârzieri de cornuri și povârnișuri moi pe cari se-opresc din umblet întoarcerile sure de turme cu talangă și botul în trifoi,
cu haitele de vânturi gonește păsări ude și-azi toarnă-n desfrunzire făclii cu floarea-n jos, iar resemnarea-și rupe un chiot ce se-aude din via luminată cu pulbere de os
Cu ochii-nchisi și părul plăpând arzând în aer, prin ierburile roșii cu melci pe spin dormind, în gânduri cu tăișul celui din urmă vaier și-n vine inelarea de presimțiri fugind,
mergi singură prin basmul metalic ce se-ncheagă pe unde-și trase vara pulpana de azur, căci preajma mea te cere cu gleznele prin plagă1 și-n creștetul simțirii te-nfigi ca plopul dur.

Știu: vine-n țară iarnă cu năluciri de sare,
cu poduri scrise-n sticlă când ape-ncremenesc.
Știu: lampa te sfințește pe tâmplele amare
știu: sănii spulberate sună pe-un drum domnesc.
Ci-n șovăirea zilei, plecând, mantaua-ți fluturi.
Știi-n gândul meu de toamna ce drept și trist ai stat?
Chin îngeresc! la plaje zac ciuruit pe scuturi pe când în largul dulce, un val s-a depărtat.