Nu pot să cred că toamna vine iară.
De ce-aș uita? M-ai întreba și tu,
Cum, negreșit, mi-ar spune-a mia oară
Nu doar același semn, cât poate altu’,
Mult mai bizar decât mi-a fost traseul,
Prin care, neclintit, mi-am luat un nume.
Au fost și alții înfrățiți cu greul
Și drumul lor l-au pus stindard la lume,
Dar m-au intersectat în raze surde,
Crezând în șansa dreptului la viață.

De n-ar fi toamnă, cât ar fi de-absurde
Privirile criptate-adânc pe față,
Ce poartă ura tot mai des spre maluri.
Și cât de greu s-ar șterge, ce emoții!
Străvechiul obicei de-a face valuri
L-am retrăi în gând, murind, cu toții
În presupusa clipă de pe urmă.
C-așa e moartea, când visezi cu morții,
Prin toamna care seceră și scurmă.