Când eram copil, alergam cu buzunarele întoarse pe dos
și duceam vântului de mâncare: câteva boabe de mei și-o scrisoare.
Între vânt și casă era un drum
cu așchii de gânduri făcute scrum.
Ca un soldat rătăcit la sfârșit de război, împleteam ploii codițe cu mugurii moi.
Vântul se prindea de arcușul picioarelor goale,
Șuiera printre degetele amorțite-n sandale
Și-alergam amândoi caii nopții de vară
Eu citeam din scrisori, el cânta la vioară.

O vreme am dus împreună apei de mâncare,
Pe-o lamă de cuțit întindeam o-ntrebare; apa statută suspina din spinare.
Întâmplarile ei de nicăieri și din niciodată,
Aveau brațe lungi din coloane de piatră
Eu stăteam rezemată într-o zare de sticlă,
Norii-nfipți în fereastră tremurau de frică.
Ș-apoi vântul serii mă chema acasă
-Îi târziu, copilă, ș-ai tăi stau la masa!
Mă prindeam de gâtul nopții ca de coamă
Și dam bice lunii, să mă ducă-n goană,
Să ajung la drumul presărat cu gânduri: așchii de cuvinte, râsete în cârduri.
-Sunt acasă, mamă, joaca-am terminat!
O cuprind în brațe c-un sărut oftat...
-Îi târziu, copilă, și ne-am pus la masă!
între vânt și gânduri zace-un drum spre casă!