dormi, îți cer, măcar dormi,
fii o umbră ce se zvântă la soare
în amiaza care e un pendul agățat de tavan, în dormitoare străine,
nu le mai recunoști azi, nu le mai știi atașamentul, mersul și aura,
harta imaginară a dragostei pusă sub umărul stâng
e tot o invenție a celor care cred că orice e posibil în lumea asta,
și mersul pe ape,
și plutirea cu capul în nori,
și învierea de după viață
când rămânem cu adevărat singuri, temători, indeciși,
munți întregi de regrete pe care nu mai are cine să le asculte,
și sărutul ca un fel de balsam universal al rănilor închipuite,
și plânsul celui ce nu mai are lacrimi de împărtășit,
balansul zilelor în care e și-ți lipsește,
în care nu e și totuși o simți atât de aproape,
o nălucire dintr-un vis care se repetă,
se tot repetă,
nu reușești să te vindeci și asta te sperie cel mai mult,
dormi, îți cer, măcar dormi,
vei vedea, în cele din urmă, un anotimp în care te vei simți eliberat
de scuturarea nervilor,
de ură,
de silă,
de moarte,
de zâmbetul tuturor femeilor din viața ta,
totdeauna le-ai lăsat în urmă ca puncte de reper,
așa îți desenezi harta aia imaginară,
toți ceilalți te vor judeca după precizia ei,
azi ai fost și nu te-am văzut,
te-am văzut și totuși nu ești,
o, cu câtă lașitate reușești să te dezici
de tot ce te zvântă la soare,
de tot ce te așteaptă și te cuprinde
în camere mereu etanșe, în dormitoare tot timpul atât de străine,
unde nu se respiră, unde ne ucidem unul pe altul,
nu le mai știu, azi, nu le mai știu,
te simți atras de un pol magnetic al unei planete nedescoperite,
aici te retragi de fiecare dată când te simți rătăcit printre ceilalți,
printre respirația lor atât de pregnantă,
care pe tine aproape că te ucide,
printre urmele lor atât de catifelate suspendate în aer,
printre amiezi pendulând între nepăsare și neputință,
încearcă, la dracu, să gravitezi în jurul tău,
fii umbra care rămâne de fiecare dată după ce somnul te transformă
într-un mort extrem de frumos și de nevinovat