calc cu fereală prin vie, tată
și las butucului ochi cât mi-ai spus tu
lăstarii îi tai cu grijă
de parcă ai fi lângă mine
e cald și mă dezbrac de antijantimoticoteul
cum îi spuneai în derâdere gecii
și-o agăț în vârf de șpalier...
știi tu din cei zece
pe care i-am înarmat cu fierul beton
pe care l-am recuperat din stâlpul de lumină
doborât de furtună
lăsat de izbeliște peste crinii striviți

bătusem până la prânz cu barosul...
domol ai venit și privind ruginitul schelet ai oftat:
așa măi băiete ai zis
se furișează și timpul în noi
ca apa-n beton ruginindu-ne armăturile
și la vijelia din urmă ne rupem
și se stinge lumina...

sunt 12 ani de când tu stâlp te-ai rupt
și mă doare încheietura mâinii
oare și eu am început să ruginesc
tată spune-mi că nu că e doar o părere...