Cineva mi-a spus odată
Că gheața poate locui în cuvinte.
Eu nu am crezut absolut nimic
Și m-am întors cu fața către soare...
Știam că umbrele nu vor să vorbească,
Ele se mulțumesc doar cu gândurile
Și cu un surâs amar aruncat peste umăr.
Toți oamenii plâng în fața morții
De parcă pământul ar fi o imensă sugativă
De regrete...
Aș mai fi vrut o zi, un an, o oră, o clipă.
E curios cum nimeni nu spune că ar mai fi vrut
O nouă viață...
Poate ar fi fost prea greu să plângă din nou.
Crucea așteaptă pe mâinile noastre, în cărți,
În biserici și mai ales pe marginea drumului,
Un semn, uitat...
De ce avem nevoie de regrete, de semne, de gropi?
Eu cred în regrete ce lasă amintiri plăcute
În gropi ce nu au destinatar
Și în cruci ce n-au nevoie de semne,
Doar de o privire înălțată în sus
Atunci când toți privesc în smartphone........