Eram copii, cu lapte de alună necoaptă pe buze,
și ne mîncau genunchii și coatele mereu.
În colțul grădinii miroseam din picioare trandafirii,
aveam baloane mari și mici pe haine și uneori zburam
cu leagănul pînă la frunze.

Ce frumos stăteam pitiți cînd ne chemau la masă,
ne ascundeam țipătul în glasul mamei
și nu auzeam nimic, fiindcă vocea noastră creștea
ca picioarele încălțate cu pantofi care strîng.
Atît de rar treceau cocori pe cer și atît de des îi desenam
cu linii în caietul îmbrăcat albastru.

Fără să știm, mînjii cu stea în frunte ne cunoșteau limba
și chiar și iarna săream în pat printre perne
ca să adormim pe-o ureche
cu soarele cald în călcîiele noastre subțiri.