Anii îmi trec printre degete
sunt atât de puțini,
timpul îi fură odată cu fiecare clipă
de parcă-n infinitul său ar avea nevoie de ei
n-are.

Privesc drumul cum se apropie de capăt
și nimic nu-i sigur,
mă dor cuvintele înainte să le spun,
scrise, lumina lor mă mântuie,
mă pune în picioare și mă cheamă
până unde trebuie să merg.

Dincolo va fi sufletul flacără
care nu arde, dar cerne lumină
și cuvintele, cuvintele poate rămăn
pe pământ, cine știe?