Voi trezi cu al cerului meu clopot
satul cu țăranii obosiți din somn,
vor auzi cum cade ploaia-n ropot
și pruncii îmbracă mantie de domn.

Nu se grăbesc, deși însuflețirea
c-o trudnică pornire pentru pământ,
o să-și lase acasă-n prag, iubirea
de-a pururi încinsă-n brâu de legământ.

Grădina-i înflorită-n taină, merii
poartă pe umeri rodirea altor vremi
și nevăzuți de umbrele tăcerii
risipesc mireasma unor ani boemi.

Poetul își caut’-un loc de vază
cu muzele cuvântul să-și alinte
și-n ziua ceruită la amiază,
adună-n poezie haruri sfinte.