tulpanele cu damf de naftalină care închipuiau jupe fru-fru pe elastic, roz de vișină putredă ca de pe vremea coanei Chirița, cu dantelă neagră ca într-o casă de toleranță, ori gri imperial cu brizbrizuri albe, cădeau pe mine ca rochiile unei zîne cu trenă și decolteu, fiindcă nu mă lăsam pănă ce nu le încercam în oglindă pe toate cele din dulapul bunicii, asemenea cupelor moi ale bujorilor din grădină, pe care îi tăiam cu tijă lungă și îi scuturam de furnici.

cocoșatul de la Notre Dame și ochii violet ai lui Liz Taylor, profilul Gretei Grabo și ploaia molcom aburind geamul, televizorul alb negru cu purici și pisici aristocrate, timpul necopt cînd simțirea nu se putea rupe de rațiune și învățam în fiecare săptămînă alte două cîntece de la cenaclul Flacăra pe dinafară, cînd așteptam să încolțească în mine dorul de ploaie mare și purtam balonzaidul primit în dar cu doi ani înainte, scurt și strîns tare la mijloc cu cordon și fundă, în fața oglinzii infidele.

acea inimă largă de mamă, dăruindu-ne cu tot pieptul ei soarele proaspăt în zori, bătrîna care ne lasă să bîntuim printre lucruri care ne recheamă din sertare vechi, lucruri care ne momesc că vor să fie ale noastre, să le atingem sau să le mirosim printre flori nemuritoare, și noi, cei care știm că vor fi și alții după noi la fel, cei care cunoaștem prețul frumuseții, ascultăm Carmina Burana și credem că trăim o viață întreagă fiindcă fortuna imperatrix mundi est.