sătul de liniștea raiului placentar
rupe stăvilarul și-o ia în aval
împingând cu capul în poartă
până scrâșnind în dureri se deschide
și-alunecă din mamă în iadul cunoașterii
apropiații se bucură
pe lume a venit un copil
pentru dumnezeu e un nou început
de-a se recunoaște pe sine...

crește copilul și dumnezeu din el
captiv se simte ca într-o sferă
întreg universul e o împletitură
de rădăcini pline de sevă
halucinantă plantă cu toată coroana în om...

buruieni plante de cultură
spini arbuști pomi fructiferi
iarbă mușchi ori licheni
cresc cum pot până dumnezeul din ei
dezamăgit plictisit pleacă
și mor...

în căte-o sferă se simte acasă
și sfera aceea-i poetul
îi respectă dreptul de liber arbitru
și-n taină cu interes îl privește...

gândurile poetului sunt omizi ce rod cu nesaț
frunzele cugetării până se-mpupă
din crisalide să iasă fluturi cuvinte
roind în versuri
umplând universuri cu întrupate acum necuvinte
poezii...

cum copacul mereu înfrunzește
și alte și alte omizi reîncep ciclul
mereu și mereu
sfera se umple de excremente și resturi de pupe
de nu mai poate sta în ea dumnezeu
că pute și pleacă trist
retrăgându-se-n matcă
pe aripi de fluturi...