nici un melc nu tace
îmi șoptește frunza pe care au dormit
multe generații
cochiliile au umplut-o de povești
ea stă aninată de gard
o privesc e verde și iubește spiralele

între ea și timp stă toamna
privindu-mi vârstele și tăcerile le ia pe rând
în palmele ruginii
și le acoperă de soare

am auzit melcii cum fâșâie prin frunze
un cântec aparte
cel al spiralelor cochiliilor care
m-au fascinat și în copilărie
le căutam capătul nu-l găseam
și atunci
așezam melcul pe o altă frunză
cea veche striga la mine singurătatea
aceluiași cântec prins în spiralele toamnei
care
nu încetează să-mi privească vârstele
învelindu-le în soarele amurgului
unei încercări
și-apoi alta și alta
pentru că
nimic nu se termină niciodată
totul crește

Anne Marie Bejliu, 5 aprilie 2017