Lui P. E.


Peste pământul dumitale frunzele cădeau în hău,
Și-acum mai miroase-a pământ.
Ascultă-mă, mortule, ascultă-mă, dragul meu,
Totuși, îmi aparții, ca prin legământ.
Simt că râzi! – În fericită trăsurică de drumeție pitit!
Luna e sus.
Al meu – atât de netăgăduit și de nepotrivit,
Ca acest braț supus.
Iar cu bocceluța, devreme, veni-voi, până dimineața cade,
La ușa spitalului.
Dumneata pur și simplu ai plecat în țările calde,
Spre-ntinsul oceanului.
Da, v-am sărutat! V-am vrăjit, cât se poate!
Râd de bezna de dincolo de mormânt, fioroasă!
Eu nu-i cred morții! Vă aștept de la gările toate –
Acasă!
Las’ să se scuture frunzele; spălate și șterse
Fie cuvintele pe panglici de doliu, la groapă.
Dar, dacă pentru lumea întreagă sunteți mort, reiese –
Și eu sunt moartă.
Bineînțeles, văd, simt, – vă presimt aievea.
– Pe ale dumitale coroane care-ar fi rostul benzilor?! –
Nu, nu v-am uitat și nu vă voi uita
În vecii vecilor.
Unor atare promisiuni le cunosc lipsa de sens,
Știu de-al lor impuls insipid.
– Scrisoare în infinit. – Scrisoare în nemărginit univers. –
Scrisoare în vid.


4. X.1914