fericiți cei ce vin împreună pe calea vieții căci viața nu-i va despărți
sau chiar dacă o va face, nu va reuși pentru mult timp
sau poate că asta nu e decât o poveste
în care vrem să credem

sare de Himalaia, Macron bonsoir, hoți de buna credință, apocalipsă

în gări, pe peroane oamenii urmăresc trenurile care-i poartă către alte euri
cări oricat ar părea de nebunesc, oamenii nu părăsesc peronul vieții
decât la ultima stație, acolo unde îți lași amintirile la bagaje
și te sui în ultima răsuflare cu regret

ninsoare, soare, ploaie, ce urmează oare să ne cadă din ceruri grămadă?

atâta timp cât Pământul e o tipsie de aur dusă-n spate de cine mai poate
să nu te mire că odată ajunsă la margine, apa se trage înapoi
născând feeria mareelor, magia fluxului și refluxului
ca să nu-l determine pe Atlas să-și curețe petele de igrasie

undeva, în urmă, cineva flutură o batistă
dacă n-ar fi ploaia lacrimilor poate că aș reuși să-i deslușesc fața
dar ultima răsuflare pleacă gâfâind trăgând garnitura unor ipotetice regrete
măcar dacă mi-ar fi strâns mâna și mie cineva când sar în vagon

oricum nu mai contează pentru că tot singur plec