1

Soarele nu strălucește pentru surâsuri,
nici iarba nu crește spre a fi retezată,
cum nu e cenușă tot ceea ce-n ardere își află lumina.

Prea multe lucruri apropiem de sufletul nostru;
când le pierdem, le lăsăm să strălucească din bezna trecutului.

Surâsul vine mult mai târziu, când lumina se strânge într-o altă lumină.


2

Nu suntem purtătorii de chei ai zilelor,
doar trecem neștiuți prin ele, spre-a ne aduce aminte, târziu,
de tot ce se încheagă-n lumină.

Surâsul florilor ni-l apropiem, și-n viață, și-n moarte,
cântecul păsărilor, însoțitor al trecerilor de porți nevăzute.

Risipim tot ce se poate, n-avem chei nici măcar pentru noapte.


3

Aruncați în lume suntem,
bulgări de țărână înveliți în lumină.
Ne ridicăm, ne-adunăm în sine, într-alții.

Bâjbâim în căutare de sensuri,
până dăm unuia din ele un nume.

Stingerea e doar melodia finală, pe care ne-o cântă surâzând întregul.


4

Când ne-ntoarcem din lume,
lucrurile nu mai sunt pentru noi o măsură.
Nu mai strângem nimic. Ce să iei cu tine-n lumină?

Lăsăm soarele să fie soare, iarba să fie iarbă,
surâsul, în flori, cântecul, să ne petreacă.

Ne-ntoarcem să dăm altei stele un nume.